Vestimentaţia este o formă mai subtilă de comunicare nonverbală, a cărei descifrare nu este accesibilă tuturor. În forma sa cea mai simplă, transpare din felul cum ne îmbrăcăm în anumite ocazii, atunci când comunicăm într‑un anumit context. Astfel, o anumită vestimentaţie este specifică întâlnirilor profesionale şi o alta celor din viaţa personală. Dacă sunt inversate dimensiunile (sau dacă sunt nediferenţiate), putem deduce uşor importanţa pe care o acordă persoana în cauză celor două contexte de viaţă. La un nivel mai profund, vestimentaţia poate indica starea de spirit şi personalitatea fiecăruia. Culorile, accesoriile, modelul hainelor, lungimea sunt toţi atâţia indicatori ai sistemelor personale de valori. Astfel, spunem despre unele persoane că se îmbracă extravagant, clasic sau sport, iar prin aceasta facem deducţii despre modul de viaţă şi personalitatea lor. De asemenea, în ceea ce priveşte vestimentaţia, sunt importante rutina, frecvenţa cu care ne schimbăm hainele şi felul cum le purtăm. Prin aceasta ne declarăm, de fapt, stările de spirit şi coordonatele spaţiului nostru de viaţă.
Obiectele de vestimentatie sunt lucruri pe care ai ocazia să le observi în permanenţă, ori de câte ori ai de-a face cu cineva. Observând mai atent îmbrăcămintea celor pe care îi întâlneşti, ai putea spune că alegerea şi combinaţia lor reprezintă o gamă nesfarşită de posibilităţi. Dacă eşti obişnuit să citeşti simbolistica ţinutei, culoarea şi materialele din care sunt confectionate hainele, accesoriile, este suficient pentru a deduce câte ceva despre persoana care le poartă. Înainte de a comunica verbal cu cineva, are loc un "dialog" prin vestimentaţie. Cel mai adesea, acesta se referă în primul rând la poziţia sociala şi la ocupaţia persoanei. În acest sens, există anumite tipare sociale care trebuie respectate, inclusiv în vestimentaţie. Aceasta va "spune" foarte multe, de asemenea, despre felul de a fi, despre personalitate.
Există diferite stiluri, tipuri şi texturi pentru materiale,dar şi modalităţi diferite de a purta hainele, care relatează celorlalţi disponibilităţile noastre sexuale, statusul social, originalitatea sau conformismul şi nivelul de autostimă şi autoapreciere.
Animalele care-şi schimbă anumite caracteristici, cum ar fi blana sau penele, în funcţie de anotimpuri, de climă, se adaptează la fel ca şi omul, sau...omul se adaptează ca şi animalul. El îşi modifică tipul vestimentaţiei, haine mai groase sau mai subţiri, în funcţie de sezon. Păsările-şi schimbă penele. Oamenii, la fel, îşi schimbă înfăţişarea şi vestimentaţia în funcţie, de tipul relaţiilor: de acceptare, de respingere, de indiferentă.
Tendinţa de a se împodobi a unei persoane este un mod „de a se simţi" confortabil cu propria-i persoană sau, de ce nu, o „voce" care ţipă după atenţie. Psihologia socială confirmă faptul că cei mai mulţi oameni nu îndrăznesc, nu au curajul să fie diferiţi de ceilalţi. Teama lor inerentă de a încălca anumite norme morale, sociale, de a ieşi din acel conformism la care cei din jur se subordonează, îi menţine încă în această direcţie, nu le oferă şansa de a fi originali.
Hainele demonstrează legătura între forma, stilul, nuanţa expresiei. Ele conturează un portret original, specific şi adecvat cu ceea ce trăim, simţim şi dorim să fie văzut de ceilalţi. Extremele sunt descrise ca fiind expresii narcisice ale propriei personalităţi; fie că ne aranjăm ca un „păun", coloraţi, înzorzonaţi, pentru a atrage atenţia, fie că lipseşte cu
desăvârşire orice dorinţă şi capacitate de-a ne face plăcuţi ca aparenţă, lăsându-i pe ceilalţi să hotărască pentru noi.Vestimentaţia unei persoane şi modul în care o poartă relevă nuanţe subtile ale personalităţii.
Vestimentaţia pare să fie o cerinţă atât naturală de protejare a corpului, dar şi o modalitate seductivă de-a stabili relaţii şi de a interacţiona cu semenii, o modalitate de a vorbi despre personalităţile noastre şi despre corporalitatea noastră.
Trecând de ceea ce este natural şi ales, uniformele conferă purtătorilor apartenenţa la un grup, la un mod de a gândi şi de a fi, acceptând, de fapt, puterea grupului. Stereotipiile vestimentare sunt specifice adolescenţilor, şi, de ce nu, şi adulţilor, care încă rămân în stadii de regresie ale personalităţii; ele poartă emblema unui model, cu care fiecare membru se indentifică în mod inconştient.
Trupul şi haina devin din ce în ce mai mult o cale privilegiatã de a ne exprima, apãrem mai înainte de toate în fata celorlalti cu un limbaj al corpului (un limbaj care se exprimã indiferent de ceea ce facem sau spunem). A-ti “fabrica” corpul e una din obsesiile secolului nostru, întretinut de beauty-shop-uri, de un întreg univers cosmetic la discretia consumatorului dornic sã-si ascundã defectele, sau sã capete un nou look. Cheltuim din ce în ce mai mult pe haine care sa ne “descopere” nu să ne acopere; le cumpărăm din motive estetice nu practice. Cum spune designerul Azzedine Alaia – “O femieie va cumpara o fusta mini ce are un pret foarte mare doar pentru seductie. Şi..pentru ce altceva sunt făcute hainele?” La fel a gandit si Jean Paul Gaultier când a adus corsetul de la obiect de lenjerie la haină. Corsetul e un obiect vestimentar cu o mare putere se seducţie –folosit pentru a conferi siluetei feminine aspectul de “clepsidra”, si pentru a pune toate trasaturile torsului feminin in cea mai buna lumina. corsetul este o piesa imbatabila de lenjerie intima, un top irezistibil sau… partea superioara a unei tinute de gala ori a rochiei de mireasa. Corsetul este prezent an de an atat in prezentarile de moda de la Paris si Milano cat si pe strazi, la receptii sau la decernarile premiilor Oscar. De-a lungul timpului, aceasta controversata piesa vestimentara a imbracat mii de femei in sute de stiluri iar in prezent, corsetul poate fi considerat simbolul cochetariei feminine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu